Teoria relatiilor obiectuale

Teoria relatiilor obiectuale - sau a relatiilor cu obiectul - este o teorie psihodinamica - derivata din psihanaliza - ce descrie dezvoltarea persoanei in cadrul relatiilor interumane si a relatiei cu mediul, mai ales a relatiilor in familie si in speta a relatiei dintre mama si copil. Accentul cade pe imaginea internalizata (obiectul intern) a sinelui si a celor din jur - persoane sau obiecte (perceptia persoanei, care poate fi diferita de realitate), precum si modul in care aceste imagini se manifesta in situatiile interpersonale.

Teoria relatiilor obiectuale a fost promovata inca de la inceputul secolului XX, mai multi psihologi aducandu-si contributia la formularea teoriei. Printre acestia se numara Karl Abraham, Ronald Fairbairn, Melanie Klein, Donald Winnicott, Harry Guntrip, Scott Stuart.

Relatiile obiectuale se formeaza in primele interactiuni din viata - in principal cu parintii - si, desi aceste tipare pot fi modificate odata cu experienta, ele deseori continua sa exercite o puternica influenta de-a lungul vietii. Problemele de ordin psihic sunt rezultatul esecului de a stabili relatii reusite la inceputul vietii. Dezvoltarea identitatii masculine este vazuta ca fiind mai dificila, avand in vedere ca prima persoana cu care bebelusul intra in contact este o femeie.

Spre deosebire de Freud, care lua in considerare relatia cu parintele de sex opus, potrivit teoriei relatiilor obiectuale copilul are relatii multiple. O relatie importanta este cea cu sanul mamei. Cand cel mic se hraneste si laptele este abundent, sanul este bun, dar cand laptele este insuficient sau copilul nu este hranit sanul este rau. Aceste imagini internalizate a celor din jur pot fi reprezentari fidele sau total false a realitatii exterioare (obiectul extern). Intr-un mediu incurajator, imaginea acestor parti se transforma in imaginea intregului si astfel copilul invata sa tolereze ambiguitatea si isi va da seama ca si sanul bun si cel rau face parte din mama sa.

In teoria relatiilor obiectuale, obiectul se refera la persoanele, partile de persoana sau lucrurile cu care subiectul stabileste o relatie. Spre exemplu: „Imi iubesc copiii, imi este frica de serpi”, etc. Impulsuri precum sexul, foamea si afectiunea au va tinta un obiect. Obiectul extern este persoana sau lucrul in sine, iar obiectul intern este perceptia subiectiva a acelei persoane. Relatiile obiectuale sau relatiile cu obiectul se refera la structura sinelui pe care o internalizam in copilarie si care functioneaza ca un tipar pentru stabilirea si pastrarea relatiilor viitoare. Patologia psihica apare in urma internalizarii traumatice a sinelui obiectual in copilarie si retrairea sa in relatiile din prezent. Psihoterapia ne ajuta sa incheiem aceste tipare autodestructive si sa avem relatii mature si actualizate.