Psihoterapie centrata pe persoana

Psihoterapie centrata pe persoana este o abordare terapeutica umanista, dezvoltata de Carl Rogers in anii 1940 - 1950.

Avand in vedere rolul terapeutului de a sprijini si asculta pacientul, acest tip de terapie s-a numit la inceput non-directiva, apoi psihoterapie centrata pe client - datorita responsabilitatii pacientului pentru propria evolutie. Astazi este cunoscuta ca psihoterapie centrata pe persoana sau psihoterapie rogersiana.

Conform principiului umanist dupa care se ghideaza terapia centrata pe persoana, se pune foarte mare valoare pe importanta fiecarui individ si a valorilor umane. Accentul cade pe natura creativa, spontana si activa a omului, precum si pe capacitatea sa de a depasi greutatile si momentele de disperare. La fel ca psihoterapia existentiala, terapia centrata pe persoana evidentiaza responsabilitatea fiecaruia pentru propria evolutie in viata.

Teoria lui Rogers are la baza „tendinta la actualizare” a oamenilor, adica motivatia intrinseca prezenta in orice forma de viata de a-si dezvolta potentialul pana la cel mai inalt nivel posibil. Cu alte cuvinte, fiinta umana are o natura esential constructiva - incearca tot timpul sa se descurce cat mai bine in viata, iar esecul nu se datoreaza lipsei vointei, ci conditiilor neprielnice sau nefavorabile care impiedica, distorsioneaza sau pervertesc acest potential.

In psihoterapie centrata pe persoana terapeutul vine cu o atitudine pozitiva si are rolul de a oferi pacientului un mediu empatic, in care acesta sa se simta acceptat si respectat neconditionat. Potrivit lui Rogers, intelegerea oferita de terapeut si mediul optimist sunt conditiile care vor conduce la schimbarea pacientului. Acesta este ajutat sa se regaseasca pe sine cu adevarat (self-ul real), sa se elibereze de asteptarile si standardele impuse de cei din jur (self-ul ideal). Dezechilibrul psihic se naste din discrepanta dintre self-ul real si self-ul ideal. Cu cat aceasta incongruenta este mai mare, cu atat suferinta individului este mai mare si vor interveni mecanismele de aparare: negarea (respingerea situatiei amenintatoare) si distorsiunea perceptiva (reinterpretarea unei situatii astfel incat sa para mai putin amenintatoare).

Rogers facea o analogie intre psihoterapia centrata pe persoana si a invata pe cineva sa mearga pe bicicleta: nu poti invata pe cineva doar explicandu-i - trebuie sa incerce el insusi; in acelasi timp nu poti sa-l sustii permanent - la un moment dat trebuie sa iti tina singur echilibrul, iar daca va cadea, asta e. Si in terapie, pacientul trebuie sa dobandeasca autonomie - libertate si responsabilitati. Tehnica utilizata de terapeut se numeste reflectarea; cu alte cuvinte, acesta va reflecta cu sinceritate emotiile pacientului. Potrivit lui Rogers, terapeutul trebuei sa aiba trei caracteristici esentiale: sinceritate (congruenta), empatie si respect fata de pacient.

Rogers a dezvoltat psihoterapia centrata pe persoana in perioada in care lucra intr-o clinica pentru copii, insa terapia este destinata tuturor categoriilor de varsta (la copii se foloseste interpretarea de rol). Terapia rogersiana a fost utilizata pe larg in schizofrenie, depresie, anxietate, alcolism, disfunctii cognitive si tulburari de personalitate. O sedinta dureaza 45 - 50 de minute, pana in 60 de minute. Poate fi aplicata in cadrul terapiei individuale, in grup sau in terapia de familie.