Succesul și eșecul în terapie din perspectiva lui Erich Fromm

Când vorbim despre schimbare în psihoterapie, e greu să răspundem simplu la întrebarea: ce anume o face posibilă? Cum am ajuns, de fapt, aici? Răspunsul e diferit pentru fiecare și tocmai de aceea e valoros: înțelegând ce ne-a ajutat, putem găsi din nou aceleași resurse. Totuși, la un nivel mai general, există câțiva factori care, împreună, susțin procesul de schimbare.

Erich Fromm, psihanalist, a scris despre câțiva factori esențiali care fac posibilă această schimbare. Printre ei se numără conștientizarea propriei suferințe, contextul de viață al persoanei, seriozitatea cu care se implică în proces, rolul activ pe care și-l asumă și, nu în ultimul rând, personalitatea terapeutului.

Să îi luăm pe rând:

1. Pacientul să fie conștient de suferința sa:

Acesta trebuie să se confrunte sincer cu adâncimea suferinței sale, întrucât în acest fel va fi cu atât mai motivat să acționeze în favoarea unei schimbări. Fromm consideră că a fi în suferință nu este nicidecum cea mai rea stare în care ai putea fi. Mult mai rău este să fii într-o lume a umbrelor, în care nu suferi, dar nu ești nici fericit. Suferința este un sentiment real și parte din viață, iar amorțirea ei prin tot felul de distrageri (ca uitatul la televizor, de exemplu) te menține într-o stare de a nu fi „nici acolo, nici aici”.

2. Cunoașterea de către pacient a ceea ce își dorește cu adevărat:

Fromm subliniază faptul că simpla recunoaștere a stării de nefericire nu este suficientă, întrucât foarte mulți oameni sunt nefericiți. Așa că, ce altceva mai specific cauți? În procesul terapiei, pacientul poate fi ajutat să găsească un sens, o căutare autentică în propria viață, dincolo de căutarea fericirii.

3. Seriozitate:

De multe ori oamenii ajung să vorbească despre lucruri care nu-i privesc sau nu-i influențează cu adevărat, divagând și retrăgându-și atenția de la ei înșiși. Când acest lucru se întâmplă, terapeutul trebuie să recunoască ceea ce face pacientul și să redirecționeze discuția înspre ceea ce-l privește în mod direct pe acesta. Același lucru îl poate face și pacientul atunci când se observă vorbind despre alții, despre lume și mai puțin despre sine.

4. Diferențierea dintre banalitate și realitate:

Banalitatea, așa cum o descrie Fromm, se referă la discuții superficiale, nereale sau pline de raționalizări. Terapia ar trebui să exploreze autenticul, adresând problemele reale în loc să se piardă în narațiuni banale sau fictive.

5. Circumstanțele vieții:

Succesul terapiei poate fi influențat de circumstanțele vieții pacientului. Nivelul de afectare pe care o persoană îl poate gestiona poate varia în funcție de profesia pe care o are, de exemplu, dar nu numai, ci aici intră întregul său context social. Mai mult, unele medii pot tolera sau recompensa anumite comportamente nevrotice, acest lucru afectând, desigur, eficacitatea procesului terapeutic.

6. Participare activă:

Fromm subliniază rolul crucial al participării active a pacientului în terapie. El nu crede că doar vorbitul sau chiar conștientizarea inconștientului sunt suficiente pentru vindecare. Succesul procesului terapeutic necesită efort, sacrificiu, asumarea riscurilor și o dorință de a naviga prin provocările întâlnite în timpul acestei călătorii.

7. Personalitatea terapeutului:

Fromm aseamănă terapeutul cu un ghid, subliniind că rolul său nu este să care pacientul după el, ci să ofere îndrumare și, uneori, o ușoară împingere în direcția potrivită. Calitățile cheie ale unui terapeut eficient includ autenticitate, crearea unei atmosfere de sinceritate și diferețierea între discuții banale și semnificative. „Ar trebui să existe ceva în atitudinea analitică și în atmosfera analitică, încă de la primul moment, astfel încât pacientul să simtă că aceasta este o lume diferită de cea pe care o trăiește în mod obișnuit: este o lume a realității, iar asta înseamnă o lume a adevărului, sincerității, fără simulacre—asta este tot ceea ce înseamnă realitatea. În al doilea rând, ar trebui să simtă că nu ar trebui să vorbească banalități, iar analistul îi va atrage atenția asupra acestui aspect, menționând că nici el nu abordează astfel de subiecte. Pentru a face acest lucru, desigur, analistul trebuie să cunoască diferența dintre banalitate și non-banalitate, iar acest lucru este destul de dificil, în special în lumea în care trăim.”

Fromm, E. (1991). Causes for the Patient‘s Change in Analytic Treatment în Contemporary Psychoanalysis. Vol. 27. Nr. 4. Pp. 581-601