Psihoterapie existentiala

Psihoterapia existentiala a luat nastere la jumatatea secolului XX in Europa, din dorinta de a gasi o modalitate mai realista de a intelege fiintele umane. Acest tip de terapie nu consta intr-un set de reguli tehnice, ci in intrebari profunde despre natura fiintei umane si semnificatia experientelor sale.

Nevroza existentiala se refera la conditia fiintei umane care simte ca viata sa este lipsita de sens. Pacientul este vizualizat in centrul culturii sale, iar problemele majoritatii oamenilor contemporani sunt singuratatea, alienarea, izolarea.

Abordarea existentiala in psihoterapie si consiliere isi are bazele in filosofia existentiala - cu Kierkegaard ca principal reprezentant - ce incearca sa raspunda unor intrebari pe care ni le punem cu totii intr-un moment sau altul: „Ce inseamna sa traiesti?”, „Care este scopul existentei?”, etc. Spre deosebire de psihologiile traditionale - axate pe definirea personalitatii si pe explicarea comportamentului, psihoterapia existentiala a identificat marele teme ale existentei umane cotidiene: moartea, anxietatea, libertatea si alegerea, sentimentul de vina, sensul vietii, timpul si situatiile limita.
Conflictele intrapsihice se datoreaza confruntarii individului cu cele patru daturi ale existentei, identificate de Irvin Yalom: inevitabilitatea mortii, libertatea si responsabilitatile ce decurg din aceasta, izolarea existentiala si lipsa de sens.

Psihoterapia existentiala are ca obiective sa-i faca pe oameni sa fie din nou sinceri cu ei insisi, sa le largeasca perspectiva asupra sinelui si a lumii din jur, sa descopere calea de urmat in viitor si in acelasi timp sa invete din trecut si sa creeze valori pentru prezent. Obiectivele individuale vor fi stabilite pe parcursul terapiei, prin dialog cu terapeutul, dialog initiat de pacient. Terapia il va ajuta pe pacient sa „invete sa traiasca cu adevarat”, exploatandu-si potentialul la maximum si constientizand faptul ca este fauritorul propriei vieti.

Strategia terapeutica in psihologia existentiala este similara cu cea a celorlalte terapii dinamice - terapeutul porneste de la prezumtia ca pacientul prezinta stari de anxietate cauzate de conflicte existentiale cel putin partial inconstiente. Pacientul incearca sa faca fata anxietatii printr-o serie de mecanisme de aparare ineficiente; acestea pot ameliora temporar starea de anxietate, insa pe termen lung mutileaza capacitatea individului de a duce o viata implinita si creativa, astfel incat apare anxietatea secundara, mai accentuata. Terapeutul asista pacientul in procesul de autoinvestigare, ce are ca scop intelegerea conflictelor inconstiente, identificarea mecanismelor de aparare ineficiente, descoperirea influentei negative pe care acestea o au si ameliorarea anxietatii secundare. Aceste obiective se realizeaza prin corectarea metodelor restrictive de interactionare si dezvoltarea unor strategii noi de a face fata anxietatii primare.