Psihoterapie developmentala diadica

Psihoterapia developmentala diadica reprezinta un tratament destinat copiilor care simptome de tulburari emotionale de atasament, inclusiv trauma complexa si tulburare reactiva de atasament.

Aceasta metoda de tratament a fost initiata de psihologul Daniel A. Hughes, pentru copiii care sufereau emotional in urma separarii de parinti sau tutori. Psihoterapia developmentala diadica se bazeaza pe teoria conform careia copiii maltratati prezinta tipare dezorganizate de atasament si, in plus, la maturitate sunt predispusi la independenta si autonomie rigida, ce se transforma intr-o necesitate compulsiva de a controla toate aspectele mediului lor. Tutorii sunt vazuti ca o sursa de frica, ceea ce duce la incercarea copilului de a-si controla parintii prin manipulare, obiedienta exagerata, intimidare sau inversarea rolului, totul pentru a se simti in siguranta.

Terapia developmentala diadica porneste de la teoria atasamentului, care spune ca, odata ce necesitatea de siguranta a copilului este satisfacuta (prin atasament), acesta devine mai capabil sa se concentreze pe invatare si sa raspunda la necesitatile sociale si emotionale ale parintilor si tutorilor. Aceasta „armonizare afectiva” este esentiala in dezvoltarea atasamentului si a sentimentului de sine pozitiv, integrat. Sincronizarea intre raspunsul parintilor si cerintele comunicate de copil, ca element crucial in dezvoltarea sanatoasa a celui mic, este o teorie avansata de mai multi specialisti.

Psihoterapia developmentala diadica implica in esenta crearea unui mediu ludic, caracterizat de acceptare, curiozitate si empatie, in care terapeutul intra in acord cu experientele subiective ale copilului, aratandu-i si lui acest lucru, prin contact vizual, mimica, gesturi si miscari, tonul vocii. Astfel, terapeutul co-reguleaza raspunsurile afective ale copilului si impreuna co-construiesc o naratiune autobiografica alternativa. In cele din urma, „diada” va trebui realizata intre copil si parinte.

Metoda developmentala diadica de lucru se diferentiaza de terapiile traditionale pentru copii prin faptul ca se bazeaza pe teoria atasamentului si nu pe teoria relatiei obiectuale, teoria cognitiv-comportamentala sau alte teorii ale comportamentului uman in relatie cu mediul social. Apoi, acest tratament pune mai mare importanta pe procesele nonverbale in cadrul interactiunii, ca metoda de adresare modelelor interne de lucru negative si de creare a unei baze sigure de la care copilul sa exploreze trauma din trecut. In plus, psihoterapia developmentala diadica se bazeaza pe empatie, armonizare emotionala, acceptare, dezvoltarea unei naratiuni autobiografice coerente, interpretarea de rol si procesele nonverbale, pentru a forma o strategie integrata ce promoveaza dezvoltarea unui atasament sigur si sanatos.

Principii generale specifice psihoterapiei developmentale diadice:
•  Contactul vizual, tonul vocii, atingerea, miscarea si gesturile sunt utilizate pentru a comunica siguranta, acceptare, curiozitate, veselie si empatie, niciodata amenintare sau coercitie.
•  Copilului i se ofera neconditionat si de fiecare data oportunitati de joaca si amuzament.
•  Deciziile se iau in scopul promovarii succesului si nu a esecului.
•  Succesul reprezinta baza dezvoltarii aptitudinilor corespunzatoare varstei.
•  Simptomele si problemele copilului sunt acceptate si stapanite; nu sunt tratate ca motiv de rusine. La fel se intampla si cu rezistenta celui mic la tratament.
•  Aptitudinile adultului de autoregularizare emotionala trebuie sa fie exemplu pentru copil.
•  Copilul trebuie sa inteleaga propria istorie, dezvoltarea sinelui si functionarea din prezent, cu problemele cu care se confrunta.
•  Parintele trebuie sa aiba o atitudine empatica si sa-si reaminteasca permanent ca cel mic face tot ce poate.
•  Comportamentul caracterizat de evitare si dorinta de a controla reprezinta aptitudini de supravietuire dezvoltate ca urmare a traumei coplesitoare.
•  Atunci cand copilul se afla intr-o stare lipsita de control, se poate folosi metoda de stapanire de tinere a celui mic, in casa sau la terapie, insa doar cand alte metode mai putin active nu functioneaza si doar pe durata cat copilul prezinta acest tip de comportament. Obiectivul principal este ca cel mic sa se simta si sa fie in siguranta. Niciodata nu se provoaca un raspuns emotional negativ din partea copilului.