Psihoterapie narativa

Psihoterapia narativa se bazeaza pe capacitatea oamenilor de a externaliza problemele, sau de a le separa de propria identitate. Acest lucru se realizeaza prin transformarea pacientului in naratorul povestii propriei vieti sau a problemei cu care se confrunta.

Ideea fundamentala a psihoterapiei narative este urmatoarea: Problema este separata de persoana si problema nu defineste persoana; problema este ceea ce o persoana are, nu ceea ce o persoana este.

Terapia narativa a fost dezvoltata in anii 1970 - 1980, in cea mai mare parte de catre australianul Michael White si neozeelandezul David Epston. Aceasta abordare terapeutica a capatat amploare dupa succesul avut in cazul unor forme dificile de anorexie nervoasa, ADHD, schizofrenie si alte afectiuni psihice.

Obiectivul psihoterapiei narative este faptul ca pacientul sa constientizeze ca propria persoana este diferita de problema, aceasta din urma urmand sa fie explorata in cadrul colaborarii dintre pacient si psihoterapeut. Individul identifica factorii si influentele care au dus la aparitia problemei si isi rescrie povestea vietii. Astfel, povestea-problema este transformata in poveste-solutie. Terapeutul are rolul unui reporter de investigatii care, desi nu se afla in centrul investigatiei, are un rol influent. Cu alte cuvinte, psihoterapeutul pune intrebari ce il ajuta pe pacient sa exteriorizeze problema si apoi sa o analizeze.

Aceasta metoda a externalizarii este aplicata si credintelor, valorilor, idealurilor persoanei. In cadrul terapiei se exploreaza rolul acestor elemente in povestea pacientului, apoi se rescriu aspectele negative. Prin obiectivizare, pacientul poate privi problema dintr-o alta perspectiva. Desi povestea pare a fi fixa, fiecare element al naratiei poate fi manevrat pentru a schimba finalul. Obiectivul nu este transformarea persoanei, ci transformarea efectului pe care problema il are asupra persoanei.