Psihoterapia relational-culturala a aparut ca rezultat al teoriilor feministe din anii 1970, apartinand psihanalistei Jean Baker Miller. Teoria relational-culturala este axata pe femei si experientele acestora in cardul relatiilor.
Relatiile sunt atat indicatori ai tulburarilor psihice, cat si mecanisme de vindecare in psihoterapie.
Psihoterapia relational-culturala contesta notiuni ale psihologiei conventionale, cum ar fi sinele, autonomia, independenta, individuatia si competitia, ca indicatori ai maturitatii emotionale si sanatatii psihice. Potrivit teoreticienilor feministi si multiculturali,
stabilirea legaturilor in relatii este o necesitate umana centrala. Crearea si participarea in
relatii ce promoveaza cresterea personala reprezinta o dimensiune esentiala a dezvoltarii umane si a sanatatii psihicului.
In timp ce psihoterapiile traditionale promoveaza independenta pacientului, teoria relational-culturala spune ca trebuie sa vem
legaturi autentice si reciproce in relatie, pentru a ne dezvolta si schimba. Lipsa legaturii in relatii reprezinta sursa problemelor psihologice. In loc sa se concentreze pe a deveni independent, pacientul se axeaza pe modul in care istoricul relatiilor sale (atat din copilarie, cat si la maturitate) a dictat modul in care acesta simte despre sine si despre ceilalti.
Un principiul important al teoriei relational-culturale il constituie
Paradoxul relational central, conform caruia oamenii au o pornire naturala spre formarea relatiilor, iar in aceste relatii tanjesc sa fie
acceptati asa cum sunt. Totusi, individul considera ca exista despre sine lucruri inacceptabile sau imposibil de iubit, astfel incat incearca sa le ascunda in cadrul relatiei. Astfel, individul sfarseste prin a avea legaturi care nu ii dau sentimentul implinirii si al validarii sale ca persoana.
Potrivit teoriei relational-culturale, o
relatie sanatoasa, care promoveaza dezvoltarea personala, este caracterizata de
„cinci lucruri bune”:
• O vitalitate sporita, sau o stare de bine ce vine din legatura formata cu alta persoana.
• Capacitatea si motivarea de a actiona, atat in relatie, cat si in alte situatii.
• Imbogatirea cunostintelor despre sine si despre cealalta persoana din cadrul relatiei; o imagine clara asupra relatiei.
• Un simt crescut al valorii proprii.
• Dorinta de a crea mai multe relatii.
Atunci cand
relatia nu este caracterizata de empatie reciproca si promovarea dezvoltarii, oamenii experimenteaza
reversul celor cinci lucruri bune:
• Vitalitate scazuta, datorita lipsei legaturii si sentimentului de singuratate in fata experientelor dificile.
• Incapacitatea de a avea initiativa si a actiona in relatie, insotita de credinta ca actionarea va duce la consecinte negative.
• Confuzie in relatie si necunoasterea de sine si a celuilalt.
• Scaderea sentimentului de valoare.
• Izolarea de ceilalti.