Terapie a coerentei

Terapia coerentei - numita in trecut terapie scurta orientata spre profunzime - este o abordare psihoterapeutica experientiala care utilizeaza teoriile din neurobiologie si constructivism pentru a descoperi scopul simptomelor emotionale si pentru a elimina aceste simptome cu ajutorul interventiilor experientiale.

Terapia coerentei a fost dezvoltata in anii 1980 de catre Bruce Ecker si Laurel Hulley; acestia doreau sa afle de ce unele sedinte de terapie sunt mai eficiente decat altele. Dupa studii amanuntite, acestia au aflat ca in timpul sedintelor care s-au divedit a si mai eficiente psihoterapeutul nu a facut nimic pentru a elimina sau ameliora simptomul. In schimb, pacientul a experimentat puternic simptomul - ceea ce la prima vedere parea irational, de fapt capata sens la un nivel profund. Devenind constient de semnificatia ascunsa a simptomului, pacientul reusea sa obtina schimbari profunde si de durata.

In timp ce psihologia in general priveste oamenii in termeni ca ganduri irationale, tipare disfunctionale si elemente chimice in dezechilibru, terapia coerentei „vorbeste” despre oameni inteligenti care fac fata in mod rational situatiilor dificile, chiar daca modalitatile lor de adaptare nu sunt evidente la inceputul terapiei.

Terapia coerentei utilizeaza metode terapeutice care faciliteaza experientele ce produc o schimbare profunda inca de la inceputul terapiei. Aceasta abordare antreneaza fenomenologia completa a persoanei: emotionala, cognitiva, somatica si comportamentala, constienta sau inconstienta.

Coerenta simptomului consta in faptul ca o persoana prezinta un anumit simptom deoarece acesta isi regaseste necesitatea intr-o constructie subconstienta si nonverbala a realitatii. Acesta constructie s-a format ca un raspuns de adaptare in fata unor experiente anterioare, dar este folosita si in prezent. Persoana inceteaza sa prezinte simptomul in momentul in care numai exista constructia realitatii pentru care era necesara simptomul.

Spre exemplu, depresia poate proteja pacientul de experimentarea si exprimarea furiei reprimate sau, depresia produsa de izolare poate avea rolul de a oferi sentimentul sigurantei. Cu alte cuvinte, simptomele psihice au rolul de autoprotejare sau autoafirmare, in mod inconstient. In momentul in care pacientul isi da seama de semnificatia simptomului, acesta inceteaza.