Cât durează psihoterapia și cum îți dai seama că e momentul să te oprești

De ce nu există un număr fix de ședințe

Întrebarea „cât durează terapia" nu are un răspuns unic pentru că depinde de trei lucruri diferite: ce problemă aduci în terapie, ce tip de terapie faci și cum evoluează procesul în cazul tău particular. Psihoterapia poate fi de scurtă durată — de la câteva săptămâni la câteva luni, axată pe o problemă actuală și concretă — sau de lungă durată, desfășurată pe parcursul mai multor luni sau ani, atunci când se lucrează pe tipare mai vechi și mai adânc înrădăcinate. Frecvența obișnuită este de o ședință la una sau două săptămâni, cu întâlniri de 30-50 de minute, iar durata și ritmul se stabilesc împreună cu terapeutul, în funcție de obiectivele fixate de la început.^[1]

O parte din confuzie vine și din faptul că „terapie" nu înseamnă un singur lucru. Consilierea psihologică e de obicei mai scurtă și se concentrează pe găsirea de soluții pentru o problemă actuală, punctuală. Psihoterapia propriu-zisă e un proces mai lung, care caută să înțeleagă originea sau rădăcina dificultăților, și are nevoie de timp ca să arate rezultate — de regulă câteva luni, chiar dacă efectele, odată obținute, tind să dureze.^[2]

Un reper concret, dintr-un sistem public de sănătate care oferă gratuit terapie cognitiv-comportamentală (CBT) unei populații mari de pacienți: recomandarea standard este între 5 și 15 ședințe, în funcție de problema tratată — anxietate, depresie, tulburare obsesiv-compulsivă și alte afecțiuni pentru care CBT e indicată. Dacă simptomele nu se ameliorează după acest prim ciclu, pacientul poate primi ședințe suplimentare. E o cifră dintr-un singur sistem medical și pentru un singur tip de terapie, nu o regulă universală — dar arată ordinul de mărime la care se gândesc clinicienii când vorbesc despre terapii „scurte", orientate pe simptome.^[3]

Ce arată cercetarea despre numărul de ședințe

O revizuire sistematică publicată în 2024, care a combinat datele din 72 de studii clinice randomizate și peste 7.300 de participanți adulți tratați pentru depresie, a urmărit exact această întrebare: există o relație clară între numărul de ședințe și ameliorarea simptomelor? Răspunsul a fost o curbă neliniară — cea mai mare parte a ameliorării apare în primele opt ședințe, iar simptomele continuă să scadă și după aceea, dar într-un ritm mult mai lent. Tipare asemănătoare au apărut și pentru alte forme de terapie și pentru tratamentul medicamentos, deși proporția ameliorării timpurii a variat de la o abordare la alta.^[4]

Autorii studiului atrag atenția asupra unei nuanțe importante: faptul că simptomele scad rapid în primele ședințe nu înseamnă automat că terapiile scurte sunt suficiente pentru toată lumea. Datele despre cât de bine se mențin rezultatele pe termen lung, după o terapie scurtă, sunt încă limitate, iar concluzia studiului privește în special reducerea simptomelor, nu neapărat schimbări mai profunde și mai durabile în felul în care o persoană gândește sau relaționează. Cu alte cuvinte: „mă simt mai bine" poate apărea devreme, dar consolidarea acelei ameliorări poate avea nevoie de mai mult timp.^[4]

Cum îți dai seama că terapia înaintează

Dincolo de numărul de ședințe, câteva repere ajută la evaluarea progresului. Obiectivul psihoterapiei, indiferent de metodă, este să aducă o ameliorare a simptomelor, să mențină sau să îmbunătățească funcționarea de zi cu zi și să crească, per ansamblu, calitatea vieții — nu doar să „vorbești despre probleme" fără o direcție. De aceea merită clarificat de la început, direct cu terapeutul: care sunt obiectivele terapiei, cum va fi evaluat progresul și ce se întâmplă dacă, la un moment dat, amândoi simțiți că lucrurile nu mai înaintează.^[5]

Datele arată că majoritatea oamenilor care fac psihoterapie resimt o ameliorare a simptomelor și funcționează mai bine în viața de zi cu zi: aproximativ trei sferturi dintre persoanele care încep un proces terapeutic au un anumit beneficiu de pe urma lui. Nu e o garanție individuală, iar încrederea și relația cu terapeutul contează pentru a lucra eficient împreună și a obține rezultate.^[1]

Când terapia nu pare să funcționeze

Există și situația inversă, mai puțin discutată: terapia care nu duce nicăieri sau chiar te lasă mai rău decât la început. Un studiu calitativ care a intervievat 13 persoane despre experiența unei terapii pe care ele însele au numit-o „eșuată" a găsit un tipar comun: participanții au descris o deteriorare — simptome mai accentuate, funcționare mai proastă, o relație terapeutică tot mai șubredă — și obiective care, pur și simplu, nu au fost atinse. Recunoașterea eșecului a venit de regulă treptat, uneori cu ajutorul altcuiva din jur, nu dintr-un moment clar.^[6]

Contribuțiile terapeutului la un asemenea impas au inclus, în relatările participanților, răspunsuri nepotrivite sau lipsite de sensibilitate la ceea ce aduceau ei în ședință, dar și pasivitate — lipsa unei direcții clare a procesului terapeutic. Din partea lor, participanții au recunoscut adesea propria dificultate de a-și exprima nemulțumirea sau de a se impune în relația cu terapeutul. Consecințele unei terapii percepute ca eșuată au continuat și după încheiere: distres mai mare, reticență în a mai căuta ajutor și dificultăți în relațiile ulterioare, inclusiv cu un alt terapeut.^[6]

Concluzia practică din aceste date e simplă: dacă ai trecut printr-un interval rezonabil de ședințe și nu simți nicio schimbare — sau simți că lucrurile se înrăutățesc — semnalul corect este să vorbești direct cu terapeutul, nu să te retragi tăcut. Un terapeut bun primește feedback-ul cu deschidere și e dispus fie să ajusteze abordarea, fie să recunoască el însuși că o altă metodă sau un alt specialist s-ar putea potrivi mai bine situației tale.^[2]

Cum se pregătește, de fapt, încheierea unei terapii

O terapie care merge bine nu se oprește brusc, dintr-o zi pe alta: după încheierea unui ciclu de tratament, terapeutul te ajută să faci un plan concret pentru cum să folosești, de unul singur, tot ce ai învățat pe parcurs — de la tehnici de gestionare a gândurilor și emoțiilor, până la moduri sănătoase de a reacționa în situații care înainte te copleșeau.^[3]

Dacă, la finalul unui ciclu de terapie parcurs pe o perioadă rezonabilă, dificultățile persistă și nu simți nicio ameliorare, pasul următor nu e să renunți definitiv, ci să vorbești despre asta cu terapeutul și, la nevoie, să iei în calcul un alt profesionist sau o altă abordare.^[5]

În România, psihologii și psihoterapeuții care oferă aceste servicii lucrează pe baza atestatului de liberă practică eliberat de Colegiul Psihologilor din România, iar dreptul tău de a schimba terapeutul sau abordarea, dacă simți că nu funcționează, rămâne valabil în orice moment al procesului — nu trebuie „îndurat" până la capăt un parcurs care nu te ajută. Dacă suspectezi și o componentă medicală (de exemplu o tulburare care ar putea răspunde și la tratament medicamentos), discuția cu medicul de familie sau cu un medic psihiatru e pasul firesc, în paralel cu psihoterapia sau ca alternativă la ea.

Concluzii

Nu există un număr magic de ședințe valabil pentru toată lumea: câteva luni pentru o problemă punctuală tratată prin terapie cognitiv-comportamentală, luni sau ani pentru un proces mai profund, axat pe tipare vechi. Ce contează cu adevărat este dacă simți o mișcare reală către obiectivele stabilite împreună cu terapeutul, și dacă acestea sunt evaluate periodic, nu doar presupuse. Ameliorarea vine adesea mai devreme decât te-ai aștepta, dar consolidarea ei are nevoie de timp — la fel cum, dacă lucrurile nu se mișcă deloc sau se înrăutățesc, cea mai bună decizie este să vorbești deschis despre asta, nu să continui din obișnuință sau să renunți fără nicio discuție.